Silvia Irina Zimmermann: Din intimitatea primei perechi regale, Carol I şi Elisabeta

Silvia Irina Zimmermann: Din intimitatea primei perechi regale, Carol I şi Elisabeta

30. November 2020 0 Von Silvia Irina Zimmermann

Despre corespondenţa primei perechi regale a României, Carol I şi Elisabeta, şi ediţiile de scrisori publicate în Germania şi România

Am răspuns întrebărilor pentru un articol publicat în numărul actual al revistei Adevărul Weekend (27-29 noiembrie 2020, paginile 18-21) pe care îl puteţi accesa în versiunea online pe pagina revistei (link) iar în versiunea ziarului tipărit îl puteţi descărca aici: pdf

Redau mai jos răspunsurile mele (mai lungi decât a fost posibil de a fi redate în articolul publicat), în care vorbesc mai pe larg despre subiectul de cercetare Carmen Sylva şi proiectele editoriale germano-române legate de Centrul de Cercetare Carmen Sylva al Arhivei Princiare de Wied iniţiat de mine în anul 2012 şi, bineîneţeles, în mare parte despre corespondenţa dintre Carol I şi Elisabeta şi ediţia românească editată şi tradusă împreună cu Romaniţa Constantinescu, din care primul volum a apărut anul acesta la editura Humanitas.

Cu iubire tandră, Elisabeta”. „Mereu al tău credincios, Carol.” Corespondenţa perechii regale. Ediţie critică şi comentată, note şi traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann şi Romaniţa Constantinescu. Transcrierea după manuscrisul în limba germană, stabilirea textului, studiu introductiv şi indice de Silvia Irina Zimmermann. Bucureşti: Humanitas, 2020, Volumul I: 1869-1888, 376 pagini, ISBN: 978-973-50-6887-5.

https://humanitas.ro/humanitas/carte/cu-iubire-tandra-elisabeta

Înainte de a ajunge la volumul corespondenței dintre Regele Carol I și Regina Elisabeta, trebuie spus că dumneavoastră sunteți o expertă în ceea ce privește viața primei regine a românilor. De ce Regina Elisabeta și nu o altă personalitate istorică?

Silvia Irina Zimmermann: Pe Regina Elisabeta eu am descoperit-o ca scriitoare în vremea studenţiei mele la universitatea din Marburg, când eram în căutarea unui subiect potrivit pentru lucrarea de examen la filologie germană. Iar iniţial interesul meu a fost pentru activitatea literară a reginei Elisabeta, încât m-am decis să scriu lucrarea de masterat despre „Poveştile Peleşului” în 1996, urmată apoi de o teză de doctorat despre întreaga opera literară a reginei în anul 2003. Îmi era cunoscut pseudonimul ei, Carmen Sylva, aflasem din articolele din ziarele din România de după 1990 că publicase mai multe volume de diferite genuri literare în limba germană, dar în istoria literaturii germane recente ea nu mai figura. Nici în enciclopediile mai noi despre scriitoarele de limbă germană nu o găsisem decât menţionată într-un loc că fusese colaboratoare literară a scriitoarei de limbă germană Mite Kremnitz, iar că regina ar fi fost mult mai puţin talentată decât Kremnitz. Această remarcă m-a mirat atunci, pentru că nici pe Mite Kremnitz nu o ştiusem o scriitoare de vârf în literatura germană – dar remarca aceea mi-a trezit curiozitatea, încât am început să caut literatura lor şi ce se publicase mai nou despre ele în Germania şi România. A fost uşor de descoperit că între cele două foste colaboratoare literare, Regina Elisabeta şi Mite Kremnitz (care au publicat în anii 1884-1889 mai multe volume împreună sub pseudonimul „Dito şi Idem”), a existat pe la 1890 un conflict de interese care a marcat mai târziu nu numai evaluarea operei lor literare, cât mai ales pe cea a personalităţii reginei Elisabeta în detrimentul acesteia. De asemenea, am căpătat impresia că reevaluarea operei lui Mite Kremnitz i se datora unei singure monografii germane mai recente, care fusese îndrumată de un profesor german renumit, domnul prof. univ. dr. Heitmann (pe care am avut onoarea şi bucuria de a-l cunoaşte mai târziu datorită Centrului de Cercetare Carmen Sylva, iniţiat de mine la Arhiva Princiară de Wied din Neuwied). Totuşi, spre deosebire de Mite Kremnitz, literatura secundară despre Carmen Sylva era cu mult mai numeroasă, dar cuprindea şi o biografie destul de critică a lui Mite Kremnitz despre Carmen Sylva din 1903, care era citată în toate biografiile apărute mai târziu. Din 1990 încoace începuseră să apară şi biografii mai noi şi despre Regina Elisabeta, în România, în Franţa şi în Germania, dar fără a-i analiza şi reevalua şi opera literară de limbă germană – pasajele despre literatură păreau a fi preluate mai ales din biografiile şi studiile mai vechi despre literatura ei.

Deci la întrebarea de ce am ales tocmai Carmen Sylva şi nu un alt autor sau o altă personalitate istorică, pot să spun că a fost o alegere destul de simplă pentru mine în studenţie. Deşi avusesem şansa de a putea alege pentru teza de doctorat între două oferte, la doi profesori de la universitatea din Marburg: ori Constantin Brâncuşi la istoria artei, ori Carmen Sylva la filologie germană, eu am ales-o pe Carmen Sylva pentru că mi s-a părut în acel moment a fi un subiect mai puţin cercetat şi cunoscut până atunci în istoria literaturii de limbă germană. Iar profesorul meu îndrumător, domnul prof. univ. dr. Wilhelm Solms, m-a încurajat în acest demers foarte mult. Probabil că, fiind el însuşi de origine nobiliară, i-a plăcut să vadă că interesul meu se îndrepta îndeosebi pentru opera reginei scriitoare în contextul cultural româno-german şi nu era doar un snobism legat de poziţia socială a reginei.

Aşadar eu am pornit de la literatura reginei, pentru ca mai apoi să o cunosc mai bine şi ca personalitate istorică în contextul politic şi istoric românesc şi european, precum şi ca mecena al artelor când am tradus în limba germană o biografie a reginei datorată istoricului Gabriel Badea-Păun în anii 2010-2011. Iar în acea vreme am reînceput colaborarea cu Arhiva Princiară de Wied din Neuwied şi îndeosebi cu directorul arhivei de atunci, domnul dr. Hans-Jürgen Krüger, care a sprijinit apoi toate proiectele mele de carte din ultimii ani despre Carmen Sylva, precum şi iniţiativa mea de a crea Centrul de Cercetare Carmen Sylva pe lângă arhiva din Neuwied, centru înfiinţat în 2012 împreună cu Principele Carl de Wied. Între timp, în colecţia centrului de cercetare au apărut 9 volume despre Carmen Sylva (monografii, volume coordonate şi ediţii de scrisori). În ceea ce privește primul volum al corespondenţei primei perechi regale a României apărut recent la Humanitas acesta reprezintă de asemenea un proiect editorial de colaborare între Centrul de Cercetare Carmen Sylva al Arhivei Princiare de Wied din Neuwied cu Arhivele Naţionale ale României din Bucureşti. Revenind la întrebarea de ce am ales în continuare ca subiect de cercetare pe Regina Elisabeta (Carmen Sylva) pot să spun că şi după mai multe cărţi publicate despre personalitatea ei şi după îngrijirea atâtor noi  ediţii din opera ei literară încă mai sunt multe aspecte puţin cunoscute despre ea, de asemenea despre contactele şi corespondenţa cu diferite persoane din diferite domenii şi din mai multe ţări. Informaţiile inedite culese din documentele de arhivă şi publicate în ultimii ani adaugă nuanţe în plus pentru a înţelege mai bine cum a trăit, ce a gândit, ce a vrut să realizeze prima regină a României şi de ce Elisabeta a fost prima suverană din istoria României care s-a afirmat public în străinătate, remarcându-se nu doar ca protectoare a artelor, dar şi ca scriitoare. Noile studii din ultimii ani au dovedit în plus importanţa pe care a avut-o prima regină a României, Elisabeta, în felul ei foarte original de a câştiga în străinătate cât mai mulţi prieteni pentru țară – după cum îi scrie, de altfel, într-o scrisoare Regelui Carol, îndemnându-l şi pe rege să procedeze la fel. Iar cunoştintele despre viaţa intimă a reginei consoarte ne ajută să cunoaştem mai bine cum s-a adaptat prima pereche regală Carol I şi Elisabeta la viaţa din România, cum au fost ca soţi şi cum s-au privit ei înşiși ca pereche pe tronul României vreme de 45 de ani, având în vedere că Regele Carol I a domnit 48 de ani, ceea ce este cea mai lungă domnie a unui suveran în România.

Dumneavoastră sunteți și membru fondator al Centrului de Cercetare Carmen Sylva al Arhivei Princiare de Wied din Neuwied. Cum se schimbă portretele primilor monarhi ai României privindu-i, cercetându-i îndeaproape, din țara natală?

Silvia Irina Zimmermann: Cea mai interesantă descoperire a fost pentru mine în 2012 când am citit scrisorile reginei Elisabeta către familia sa din Neuwied. Din aceste epistole, directorul arhivei de Wied, Hans-Jürgen Krüger a publicat o selecţie în volumul al doilea al Centrului de Cercetare Carmen Sylva (volum coordonat de mine împreună cu istoricul german Edda Binder-Iijima şi care cuprinde mai multe studii despre imaginea reginei Elisabeta la autori din Germania şi România). Deşi o cunoscusem pe Regina Elisabeta şi din scrisorile publicate până atunci, totuşi, citind unele pasaje din corespondenţa ei cu familia din Neuwied, îndeosebi scrisorile către fratele ei, Principele Wilhelm de Wied, m-a uimit limbajul Elisabetei cu totul diferit de cel din memoriile publicate şi din scrisorile către alte persoane, prieteni, cunoscuţi şi admiratori. Aveam impresia că descopăr o cu totul nouă faţetă a personalităţii ei, o altă Elisabeta, care analiza cu luciditate oameni, situaţii personale şi evenimente politice, care scria cu mai mult umor, dar folosind uneori expresii mai dure şi chiar foarte acide – deci o diferenţă enormă faţă de Elisabeta „cea blândă şi bună” cum îmi părea în scrierile ei publicate. Această impresie pe care mi-au făcut-o scrisorile intime ale Elisabetei mi-a trezit interesul pentru alte dosare de corespondență, iar când am aflat că Arhivele Naţionale ale României păstrează mai multe epistole ale Elisabetei către Regele Carol I, pe care nu le transcrisese şi publicase nimeni până atunci, evident că m-am bucurat foarte mult. Atunci am avut prima idee de a edita scrisorile ei, iar pentru că o ediţie de corespondenţă este cu atât mai valoroasă cu cât există şi răspunsurile la scrisori, m-am bucurat şi mai mult că au fost păstrate în arhiva de la Bucureşti şi scrisorile Regelui Carol I către soţia sa. La fel, când am început transcrierea scrisorilor prerechii regale, am descoperit un cu totul alt Rege Carol I al României în corespondenţa intimă cu soţia sa decât îl ştiam din jurnalul tradus de Vasile Docea sau din scrisorile către familia sa din Sigmaringen traduse de Sorin Cristescu. Iar recent, în cadrul altui proiect de editare a corespondenţei perechii regale Carol I şi Elisabeta cu tatăl regelui, Principele Carl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, descopăr alte noi nuanţe şi detalii privind legătura dintre tată şi fiu, care este într-adevăr foarte frumoasă şi plină de sentiment, pe lângă aspectele de interes istoric, politic şi de istorie militară. Din scrisorile Regelui Carol I au mai fost publicate deja din timpul vieţii sale fragmente din corespondenţa cu Regina Elisabeta şi cu tatăl său, dar incomplet, lăsând la o parte tocmai pasajele mai intime, în care sunt exprimate emoţiile şi descrise sentimentele faţă de membrii familiei, de asemenea formulele de la sfârşitul scrisorilor, în mai multe variante, dar care şi ele sunt un fel de radiografie a sentimentelor reînnoite în fiecare epistolă. Prin urmare, documentele din arhivele din Neuwied şi din Bucureşti au fost cele în care i-am descoperit pe Elisabeta şi pe Carol I din nou şi într-un nou fel faţă de cele cunoscute din cărţile publicate până atunci. Iar documentele de arhivă în grafia veche germană, dacă sunt traduse şi în limba română şi publicate pentru un public mai larg în România, pot oferi multe nuanţe şi informaţii noi despre perechea regală, despre atitudinea lor sau percepţia asupra unor evenimente şi situaţii. Iar analiza documentelor completează şi poate şi schimba, bineînţeles, pe alocuri, şi felul în care îi percepem pe Regele Carol I şi pe Regina Elisabeta din perspectiva de astăzi precum şi portretul perechii regale în istoria României şi în contextul european. 

Ce ne puteți spune despre volumul corespondenței perechii regale, recent apărut la editura Humanitas? Cât de grea, cât de migăloasă este punerea cap la cap a unui asemenea volum? Va mai fi și un al doilea?

Silvia Irina Zimmermann: Prima condiţie pentru un asemenea proiect de carte este accesul la material şi permisiunea de a-l publica. Iar aici am avut un foarte mare ajutor din partea direcţiunii Arhivelor Naţionale ale României, îndeosebi a doamnei Alina Pavelescu şi a domnilor Şerban Marin şi Liviu-Daniel Grigorescu, care au însoţit şi sprijinit proiectul pe tot întreg parcursul lui. De asemenea, am avut un mare ajutor pentru pregătirea proiectului prin domnul Gabriel Badea-Păun, istoric şi biograf al reginei Elisabeta, graţie căruia am putut lua legătura cu Arhivele Naţionale şi organiza facsimilarea manuscriselor la arhivă. Apoi transcrierea scrisorilor a fost o mare încercare pentru mine la început, până m-am obişnuit cu grafia reginei şi a regelui, iar transcrierea întregului material a însemnat cam un an de muncă intensă, după care revizia transcrierii, adnotarea, editarea şi revizunea finală au mai necesitat cam un an şi jumătatea de muncă pentru ediţia germană. Scrisorile perechii regale sunt scrise în limba lor maternă, germana, şi în scrisul de mână vechi german, „Kurrentschrift”, iar grafia lor se schimbă după felul de hârtie folosit, dacă este în cerneală ori în creion şi prezintă mai multe cuvinte şterse, mai greu de descifrat (cum sunt scrisorile lui Carol din vremea războiului de la 1877/78 sau unele ale Elisabetei din vremea exilului din anii 1891-1894). Pentru corectarea transcrierii scrisorilor Regelui Carol I după manuscriul german am apelat şi la ajutorul doamnei Edda Binder-Iijima, care este o specialistă în istoria monarhei din România şi a Regelui Carol I şi o bună cunoscătoare a grafiei regelui. Iar pentru ediţia românească am apelat la sprijinul editurii Humanitas şi, pentru a o avea alături pentru traducerea scrisorilor în limba română şi coeditarea ediţiei româneşti pe doamna Romaniţa Constantinescu (conferenţiar universitar doctor la Universitatea din Bucureşti, specialistă în literatura română şi germană şi actual lector de limba română la Universitatea din Heidelberg) – colaborare care m-a bucurat foarte mult pentru că am considerat că un material atât de important trebuie să aibă o traducere cât mai bună posibil, iar împreună cred că am reuşit o ediţie consistentă, care să fie şi tradusă corect şi bine, dar şi plăcută de citit.

Ediţia germană a corespondenţei a apărut în două volume în anul 2018 în colecţia Centrului de Cercetare Carmen Sylva şi cuprinde întregul material epistolar care s-a păstrat la Arhivele Naţionale ale României din Bucureşti: din partea reginei Elisabeta sunt 432 de documente (scrisori, bilete, telegrame şi poezii adăugate scrisorilor), iar din partea Regelui Carol I sunt 52 de scrisori şi telegrame (respectiv cópii şi ciorne ale scrisorilor regelui). Pentru ediţia în traducere în limba română la editura Humanitas am făcut o selecţie din scrisorile Elisabetei de 313 scrisori (lăsând la o parte pe cele mai puţin interesante sau cu pasaje repetitive din vremea exilului reginei), în schimb le-am reprodus pe toate cele 52 de scrisori ale regleui Carol păstrate în arhivă. La fel ca ediţia germană, şi cea românească poartă în titlu două formule de final din scrisorile perechii regale: „Cu iubire tandră Elisabeta” – „Mereu al tău credincios Carol”. Ediţia românească este concepută de asemenea în două volume: primul volum cuprinde anii 1869-1889 şi a apărut la sfârşitul lunii august 2020 la editura Humanitas din Bucureşti, iar volumul al doilea cuprinde anii 1890-1913 şi va apărea în curând, sperăm la începutul anului 2021.

După ce ați citit toată arhiva, toate epistolele, ce v-a surprins, ce v-a emoționat? Ce scrisoare, ce gând sau ce emoție așternute pe hârtie?

Silvia Irina Zimmermann: Deja primele scrisori ale Elisabetei din perioada logodnei m-au uimit, pentru că deja cunoşteam povestea căsătoriei lor, relatată de Elisabeta însăşi în memoriile ei scrise şi publicate la bătrânețe, în volumul Colţul penaţilor mei. Iar acolo Carmen Sylva scrie că nu avusese sentimente de dragoste când se logodise, ci mai degrabă o apucase teama, gândindu-se că trebuie să plece într-o ţară îndepărtată şi cu totul necunoscută ei, alături de un bărbat care o privea crunt din fotografia primită. În schimb, în scrisorile ei către Carol, din lunile octombrie-noiembrie 1869, de dinainte de căsătoria de la Neuwied din 15 noiembrie 1869, Elisabeta este plină de optimism şi cu totul îndrăgostită de Carol chiar din a doua zi de după logodnă şi se pregăteşte cu mult idealism şi entuziasm pentru plecarea în noua sa ţară. Ea începe deja să înveţe limba română şi este decisă să poată vorbi bine româneşte peste numai un an. La fel, m-au impresionat foarte mult scrisorile Regelui Carol I din primii ani ai căsniciei lor, în care îi relatează soţiei despre călătoriile sale prin România, cu descrieri pitoreşti ale peisajului, pline de relatări despre evenimente, oameni şi locuri şi la care îşi adaugă gândurile, planurile şi visele sale legate de domnia sa şi de viitorul ţării. Din scrisorile amândurora mi-au plăcut mult pasajele în care îşi povestesc unul altuia despre copilul lor, Prinţesa Maria a României, alintată Itty, şi mesajele în scrisul de copil al fetiţei din scrisorile Elisabetei adresate tatălui ei. Cu scrisorile din vremea războiului pentru independenţa României am avut senzaţia că iau parte la speranţa şi emoţiile Elisabetei în lunile în care este însărcinată şi am resimţit marea ei tristeţe şi durere când îi relatează soţului că a pierdut sarcina de care îşi legase atâtea visuri, atât personale cât şi pentru ţară. În  perioada de exil a reginei din 1891 până în 1894, în schimb, asistăm la un conflict conjugal care pare să scoată la iveală o adevărată traumă a Elisabetei, de care suferise în tăcere până atunci. Pe de o parte, Elisabeta îşi deplânge în repetate rânduri în scrisorile către Carol soarta de a fi o regină fără copii şi fără moştenitor şi nenorocirea ei de a fi ajuns o pradă pentru toate intrigile de la curtea regală care au îndepărtat-o şi de soţul ei. Iar pe de altă parte, vedem şi suferinţa Regelui Carol, care se confruntă cu situaţia în care trebuie să fie sever ca suveran, dar este chinuit sufleteşte, la fel ca Elisabeta, din cauza înstrăinării şi a despărţirii lor, astfel încât ajunge să îi scrie adevărate scrisori de dragoste, implorând-o să-şi recapete încrederea în el şi să se însănătoşească cât mai curând pentru a putea reveni în România, lângă el. Iată doar câteva exemple din corespondenţa lor, dar cititorii vor putea găsi mult mai multe momente emoţionante în scrisorile perechii regale în ambele volume.

Cât de mult completează corespondența dintre cei doi tabloul românesc al celei de-a doua jumătați a secolului al XIX-lea? Există informații neștiute de iubitorii de istorie legate de societatea românească de atunci?

Silvia Irina Zimmermann: Găsim în scrisori dese menţionări despre oamenii din anturajul perechii suverane, despre doamnele de onoare ale Elisabetei, despre cum se înţelege regina cu acestea, dar şi despre supărări şi intrigi. Aflăm cum Carol şi Elisabeta îşi relatează întâlnirile cu diferiţi miniştri români şi cu personalități ale societăţii româneşti. Elisabeta, de exemplu, îi redă augustului soţ într-un stil anecdotic o ceartă a ei cu Brătianu, la fel nu îl place de Maiorescu ca om politic şi îi povesteşte aceasta în mai multe situaţii, în schimb îi scrie mereu cu admiraţie despre Alecsandri, pe care îl consideră un bun prieten şi care a şi fost un sfătuitor literar al reginei. Din scrisorile lui Carol aflăm şi despre primari şi prefecţi întâlniţi în vizitele suveranului prin ţară şi despre discuţiile avute cu ei legat de construcţia căilor ferate în România. Apoi amândoi îşi scriu despre întâlnirile avute cu membri ai familiilor lor şi ai familiilor imperiale şi regale în străinătate. De asemenea, aflăm din scrisorile Elisabetei din sejururile la tratament în străinătate, despre eforturile ei de a întâlni cât mai multe personalităţi cu idei novatoare şi creative (ingineri, medici, pedagogi, scriitori, artişti), Elisabeta străduindu-se să îi ofere astfel regelui scrisori interesante şi cu informaţii utile din diferite domenii (cultură, ştiinţe, economie, învăţământ, ajutor medical şi social), ştiind de preocuparea permanentă a regelui de a moderniza România. Aflăm din toate aceste scrisori ce îşi povestesc reciproc din viaţa lor de zi cu zi când se află departe unul de celălalt şi aflăm în multe locuri şi ce sentimente au Carol şi Elisabeta faţă de persoanele care sunt în anturajul lor, în familia lor, în societate şi în politică.

Este corespondența dintre cei doi o completare a jurnalului – în cazul lui Carol I – și a literaturii – în cazul reginei? Sau regăsim aceleași informații, aceleași nuanțe?

Silvia Irina Zimmermann: Desigur, se completează reciproc aş spune, căci unele informaţii din jurnalul regelui ajută la întelegerea unor situaţii descrise în scrisori, şi invers, câte o remarcă în stil telegrafic din jurnal o regăsim amplificată și pusă în context, cu lux de amănunte, în corespondenţa perechii regale. De exemplu, pentru perioada de exil a reginei, din 1891 şi până în 1894, multe detalii din jurnalul regelui au fost folositoare pentru a completa informaţiile din scrisori, îndeosebi datarea mai exactă a unor scrisori nedatate în original, precum şi a vizitelor regelui şi a unor persoane care o vizitează pe regină în exil din ordinul regelui la Veneţia, Pallanza şi Segenhaus. Iar cum din partea reginei Elisabeta nu s-au păstrat jurnale, ci doar memorii redactate pentru public (deci scrise anume într-un stil autocenzurat), în scrisori avem de a face cu afirmaţii ale reginei care nu erau adresate decât soţului, încât acestea relevă fără niciun filtru tocmai ceea ce gândea şi simțea regina în momentul respectiv. Ceea ce deosebeşte corespondenţa de un jurnal este că jurnalul poate reda intimitatea individuală, dar nu se adresează în principiu decât sieşi. În schimb, din corespondenţa dintre Carol I şi Elisabetei putem cunoaşte perechea regală tocmai în intimitatea cuplului, într-un dialog real între cei doi soţi. Iar datorită faptului că s-au păstrat scrisorile perechii regale la Arhivele Naţionale ale României din aproape toţi anii căsniciei lor, de la logodna lor din 1869 şi până în 1913, un an înainte de moartea suveranului, putem să descoperim astfel, citind dialogul lor epistolar, cum a fost această relaţie pe tot parcursul căsniciei lor.   

Carol I este cunoscut de către români drept o persoană care nu s-a dezis de spiritul german, rece și riguros. La fel de bine, Regina Elisabeta a rămas în conștiința colectivă mai mult drept Carmen Sylva, poeta, scriitoarea, firea romantică și sensibilă. Citind corespondența dintre ei doi, avem parte de surprize? Este Carol și o fire sensibilă? Dar Elisabeta? Este ea o femeie puternică? Cât de mult a intervenit, a afectat politica relația celor doi? Amândoi nemți, amândoi veniți într-o țară străină despre care știau prea puține. A fost afectată în vreun fel relația lor de adaptarea (individuală) la noua țară?

Silvia Irina Zimmermann: Şi în ce priveşte caracterul suveranului şi a consoartei lui avem parte de surprize în corespondenţa lor. Am menţionat deja că cei doi soţi îşi povestesc despre evoluţia fiicei lor, Prinţesa Maria, dar şi după moartea copilului îşi scriu când unul din ei vizitează „micuţul mormânt” şi se îngrijeşte de acesta. În intimitatea cuplului, regele este un om deosebit de sensibil faţă de soţia lui, preocupându-se mereu de sănătatea ei, dar şi Elisabeta este de la început o parteneră egală şi nu doar o supusă soţului, ceea ce putem vedea deja din primele scrisori din vremea logodnei. Cea mai emoţionantă perioadă este probabil cea a exilului reginei (în volumul al doilea, în pregătire, al ediţiei româneşti), o perioadă grea pentru amândoi soţii. Pe de o parte, regele este sever, iar în jurnalul său pare chiar foarte rece când îşi notează scurt cum reacţionează Elisabeta la scrisorile lui şi când admite că vede şi el că o supără, dar totuşi o lasă să mai aştepte răspunsul lui. În scrisorile sale îi reproşează în repetate rânduri reginei că s-a înstrăinat de el şi că scrisorile Elisabetei îl rănesc profund. Totuşi, Carol face noi şi noi eforturi să îşi explice sentimentele faţă de soţia sa şi să îi câştige din nou încrederea. Din partea Elisabetei, abia în scrisorile din perioada de exil aflăm despre unele greutăţi de adaptare în noua ţară, căci în acest timp, în care regele îi interzice reginei să mai corespondenze cu alţii, regina pare să-i întoarcă pedeapsa, răspunzându-i într-un timp aproape zilnic şi scriindu-i ca într-un jurnal tot ce o preocupă, supără şi îngrijorează. Şi Elisabeta îi face reproşuri regelui că nu a apărat-o destul faţă de miniştrii lui, că nu îşi mai aminteşte că soţia lui până atunci a ştiut să se împace cu toţi supuşii, indiferent dacă i-a plăcut sau nu, şi îl sfătuieşte să îi respecte inteligenţa, pentru că dacă vrea doar o sclavă ca soţie, asta nu i-ar folosi deloc.

Sunt scrisorile și însemnările Reginei Elisabeta o piesa din puzzle-ul mișcării feministe din România modernă?

Silvia Irina Zimmermann: În ce priveşte mişcarea feministă din vremea reginei Elisabeta existau diferenţe între ţările europene, dar şi între tendinţele feministe în interiorul respectivelor ţări. Mişcarea feministă din Germania, unde Elisabeta îşi publica cărţile şi era cunoscută ca scriitoare de limbă germană, avea mai multe direcții şi depindea şi de clasa socială din care făceau parte feministele renumite. De exemplu, era o diferenţă între viziunea practică despre drepturile femeilor la Clara Zetkin (care milita pentru drepturile femeilor din clasa munictoare) sau cea a lui Lily Braun (care provenea din nobilime şi milita pentru drepturile femeilor provenind din proletariat, dar şi din burghezie). Iar Lily Braun, care era şi scriitoare, se aseamănă în concepțiile ei despre condiţia femeii în societate, dar şi în privința condiţiei personale ca scriitoare, cu Regina Elisabeta, în sensul că aveau ambele ambiţia să fie percepute ca autoare cu acelaşi drept ca şi bărbaţii, şi să profeseze scrisul ca pe o meserie cu acelaşi drept ca şi bărbăţii şi femeile din burghezie. Scrisul femeilor din rândul nobilimii era privit cu indulgenţă în clasa lor socială, dar doar ca o activitate de plăcere. Însă practicarea unei meserii după model burghez nu era acceptată în familiile lor la acea vreme şi chiar mult mai departe, până după Primul Război Mondial. Trebuie să ne amintim că la acea vreme femeile nu aveau drepturi civile, iar privilegiile femeilor din rândul nobilimii erau doar cele ale clasei lor faţă de o clasă inferioară, dar se stingeau în interiorul propriei caste, în raport cu bărbaţii. În România, mişcarea feministă de dinainte de Primul Război Mondial era, de asemenea, o mişcare de elită şi pe deasupra era o grupare preponderent urbană. Membrele mișcării de emancipare a femeilor din România (printre care cea mai cunoscută este Alexandrina Cantacuzino)  proveneau din nobilime, aveau o educaţie aleasă şi luptau pentru drepturi politice. Dar în tot acest timp majoritatea populaţiei române trăia la ţară, iar multe femei erau analfabete. Şi chiar dacă o vedem pe Regina Elisabeta încurajând ţărăncile din România prin iniţiativele ei de caritate şi prin articole şi eseurile care transmit viziunea ei asupra condiţiei femeii în societate şi în familie, ea nu era adepta unui feminism ca mişcare de grup. Regina Elisabeta încuraja femeia în a-şi dezvolta talentele şi în a învăţa şi profesa o meserie pentru a fi o parteneră egală a bărbatului, dar, totuşi, ea vedea locul ideal al femeii în mijlocul familiei: o vedea în rolul de mamă, soră, soţie sau bunică, iar dacă rămânea necăsătorită, de ajutătoare, de educatoare, şi în tot cazul în slujba societăţii. Iniţiativele de caritate şi asociaţiile încurajate şi sprijinite de Regina Elisabeta, prin care, de exemplu, munca de artizanat a femeilor de la ţară era plătită, aducându-le acestora un oarecare venit, erau un fel de a compensa lipsa de drepturi civile ale femeilor de atunci – dar regina nu avea cum să militeze pentru legi noi şi drepturi politice. Prin urmare, „feminismul” ei era mai mult un exemplu personal, transpus în activitatea ei de scriitoare, în iniţiativele de  caritate şi ajutor. Şi în scrisorile perechii regale Carol I şi Elisabeta aflăm despre văduve sau tinere orfane care primesc ajutor sau burse de întreţinere din partea regelui, sau despre tinere muziciene care primesc o bursă pentru a studia la Paris sau Viena. Interesant este că Elisabeta se amuză într-o scrisoare către socrul ei, în 1872, când află că în societatea românească o tânără talentată, dacă devine prea celebră, este privită cu compasiune pentru că ceilalţi cred că va rămâne nemăritată (este vorba în scrisoarea Elisabetei chiar despre Elena Bibescu, născută Epureanu, care avea să devină o renumită pianistă la Paris şi despre care povestea spune că Prinţul Alexandru Bibescu îi ceruse mâna chiar după un concert la Bucureşti în 1873). Elisabeta este şi în această privinţă o feministă prin exemplul propriu, când îşi creează o imagine nouă şi inedită în România (şi chiar neînţeleasă multă vreme) atunci când iese în public ca regină-poetă şi scriitoare în serviciul regelui, căpătând notorietate în străinătate ca o ambasadoare culturală a României, ca și în activitatea de lobby diplomatic. 

Putem spune că partea de corespondență din perioada Războiului de Indepedență ne oferă (și) o perspectivă intimă a războiului? Regăsim dragostea și frica mai accentuate decât le știm deja din alte izvoare istorice?

Silvia Irina Zimmermann: Da, este poate mai evidentă dragostea lor şi dorul unul de celălalt tocmai în această perioadă în care nu sunt doar departe unul de celălalt, ci există şi primejdiile războiului şi riscul de a nu se mai revedea. Aflăm din scrisorile lui Carol despre planurile sale strategice de război de-a lungul graniţei de la Dunăre şi despre întâlnirile cu ţarul Rusiei şi generalii armatei imperiale ruse pe teritoriul Bulgariei, toate acestea relatate doar soţiei sale, pe care domnitorul o roagă să comunice aceste informații în numele lui către cei aflaţi la Bucureşti şi către familia sa din Sigmaringen. Dar aflăm şi detalii foarte intime din corespondenţa lor, când domnitorul o roagă pe Elisabeta să îi trimită îmbrăcăminte şi încălţăminte, iar când aceasta, fiind însărcinată în primele luni ale războiului, îi scrie despre parcursul sarcinii şi într-un final despre pierderea ei. Aflăm din scrisorile Elisabetei nu doar ce se întâmplă în barăcile pentru răniţi din parcul palatului de la Cotroceni, ci şi despre societatea rămasă în capitală şi despre cum se comportă soţiile miniştrilor şi ale consulilor care şi ele sunt într-o permanentă concurenţă de a organiza preluarea și îngrijirea răniţilor în spitalele din Bucureşti şi de a trimite ajutoare medicale pentru cei de pe front. Elisabeta îi mărturiseşte soţului că îi este neplăcut să invite domni străini la palat, cât timp soţul ei nu este acolo, şi se supără pe prim-ministrul Ion Brătianu când râde de ea, reproșându-i că frica ar ascunde de fapt o „cochetărie rafinată”. Carol, în schimb, o sfătuieşte pe Elisabeta să nu rămână doar în societatea medicilor germani, veniţi în ajutor în România, ci să se arate mai des şi printre doctorii români, ca aceştia să nu fie geloşi pe nemţi, doar cunoaşte „gurile rele din Bucureşti” – o remarcă aparent minoră, dar o grijă întemeiată, căci aflăm şi din scrisorile Elisabetei cum aude şi ea de bârfe prin „tot oraşul” că doamna ţării nu i-ar iubi pe români. Un alt aspect legat de corespondenţa din această perioadă, mai puţin cunoscut, dar interesant, este că unele relatări despre război şi descrieri din scrisorile lui Carol vor deveni o sursă de inspiraţie pentru Elisabeta mai târziu, când publică sub pseudonimul Carmen Sylva unele texte autobiografice, cum ar fi poveştile „Robia Peleşului” şi „Stai! Cine e!”.

Citind corespondența perechii regale, ce învățăminte putem trage și prelua, adapta acum, în zilele noastre?

Silvia Irina Zimmermann: În primul rând putem descoperi un cuplu care a trăit cu adevărat ca soţ şi soţie, ceea ce nu constituia regula în căsătoriile dinastice. Astfel prima pereche se deosebeşte de perechile regale următoare, Ferdinand şi Maria sau Carol al II-lea şi Elena, şi poate fi comparată doar cu ultima pereche regală, Mihai şi Ana, care însă nu a avut şansa de a domni împreună în România. Prima pereche regală, Carol I şi Elisabeta, este nu numai cea mai longevivă pereche de suverani pe tronul României, dar şi cea care pune bazele dinastiei şi ale statului modern, căci în vremea domniei lor România devine un stat independent şi regat. Faptul că au rezistat atât de mult pe tronul României, în timp ce în statele vecine din Balcani s-au perindat pe tron mai mulţi principi şi regi, este îndeosebi meritul Regelui Carol I, care a ştiu să trecă peste unele momente foarte dificile politic şi să rămână sobru, rece şi echilibrat şi atunci când probabil că sentimentele personale îi dictau altceva. Dar şi Regina Elisabeta a avut aportul ei, sprijinind cu talentul, idealismul şi impulsivitatea ei acolo unde regele era prea sever sau trebuia să rămână rigid, şi a creat un nou rol al suveranei consoarte: cel de scriitoare şi ambasadoare regală a României.

Regele Carol I şi Regina Elisabeta sunt o pereche suverană austeră, un cuplu care impune prin propriul exemplu de viaţă, cu un spirit moral înalt într-o societate superficială, în care ieşirea din corsetul regulilor este tolerată. Ei sunt perechea regală care îşi permite doar puţine plăceri individuale, şi acestea mai mult intelectuale şi menite a fi în serviciul ţării şi de a rămâne moşteniri culturale. Cu toate că aveau calităţi şi căi diferite, Carol I şi Elisabeta erau uniţi sub acelaşi ideal de a sluji ţării, aveau un simţ al datoriei ieşit din comun, punând interesele României înaintea celor personale şi mergând până la sacrificiul individual. Sunt cunoscute cuvinte Regelui Carol: „Totul pentru ţară, nimic pentru mine.” Iar acest ideal îl găsim confirmat şi în corespondenţa lor.